de foarte foarte bine si de aceea nu am intrat in amanunte pana acum despre cum am inceput eu gradinita.

acum insa s-a ivit ocazia sa deschid cutia cu maimutici si sa detaliez acest subiect pentru ca au aparut o serie de fotografii din prima luna de gradi a grupei mele, Macii Rosii, pe site-ul gradinitei. imagini care vorbesc de la sine si vin in intampinarea povestii mele de bobocel la gradinita Montessori.

simplu si totusi complicat.

rutina cu gradinita mi-am fixat-o deja foarte bine in cap in ultimul un an si jumatate in care zi de zi faceam drumul dus si intors la si de la gradi impreuna cu mami si surioara mea Anais. totul imi era cunoscut, fiecare coltisor, fiecare treapta, fiecare usa imi era bine fixata in memorie. imaginea calda si prietenoasa a doamnelor educatoare si surasul lor diafan ma faceau sa zambesc si sa ma simt ca sunt parte din aceasta mare familie. stiam exact ca totul functioneaza dupa un orar bine stabilit, ca activitatea este ciclica si ca mami vine cu noi, pleaca doar cu mine si apoi revenim ca sa plecam impreuna cu Anais catre casa. si tot asa ani de-a randul pana ce gradinita se va termina.

si totusi, in momentul in care lucrurile au devenit serioase si pentru mine (nu numai pentru surioara mea), dupa ce au trecut cele doua saptamani de acomodare in care mami si Anais erau in permanenta in apropierea mea, am simtit un gol mare undeva in interiorul meu. in momentul in care am fost lasat singur m-am simtit abandonat. tot acest mecanism care functiona perfect vazut din afara, acest mecanism care parea atat de simplu si la indemana, a devenit deodata foarte complicat.

o gramada de intrebari au inceput sa ma framante. cum sa raman eu singur intr-o sala asa de mare in care toti imi sunt cunoscuti si totusi acum imi dau seama cat imi sunt de straini.

unde este Anais si de ce nu sta cu mine. si mami. si tati…

acomodarea in doi timpi si vreo zece zile

a trebuit sa ma obisnuiesc rapid cu faptul ca de aici inainte nu am nici o scapare si ca singura persoana apropiata, pe care ma pot baza in permanenta, sunt chiar EU!

in curte, pe covorul de gazon verde crud si prin baltoacele deliciose care se lasa stropite dupa cate o ploaie torentiala de toamna, la groapa de nisip si in gradina de legume, ba chiar la iazul cu nuferi sau in preajma animalutelor o intalnesc mereu pe Anais si petrecem momente frumoase impreuna, dar apoi fiecare la sala lui, cu grupa lui. faptul ca Anais este intotdeauna undeva la etajul superior imi confera un oarecare echilibru interior, nu ma multumeste insa pe deplin. stiu foarte bine ca in caz de nevoie maxima pot apela la numarul de urgenta NUFERI ROZ, doar ca surioara mea are propiile activitati, proprii prieteni si cu totul alte interese decat sa ma dadaceasca si nu ma pot baza intotdeauna pe prezenta ei. asa ca ramane doar in seama si puterile mele sa imi fac viata cat mai usoara si mai frumoasa aici in incinta gradinitei. doar eu, singur singurel intre colegi si prieteni de varsta mea, trebuie sa infrunt, asa cum stiu eu mai bine, la cei un an si jumatate, toate provocarile care imi apar in cale, la fel cum a facut-o si surioara mea acum doi ani.

suntem in exact aceeasi situatie si avem de infruntat singuri exact aceleasi temeri.

si totusi, dupa nici doua saptamani de gradi, sunt perfect acomodat. ma despart de mami si de Anais fara lacrimi si merg consolat la sala in bratele uneia dintre educatoare, impreuna cu prietenul meu Emil (papusa baiat care seamana putintel cu mine), care s-a lipit de mainile mele in a doua zi de gradi. odata intrat la sala imi urmez rutina zilnica: servesc micul dejun, lucrez cu materiale Montessori, particip activ la cercul de dimineta, apoi ma bucur de o scurta pauza la aer curat in curte, urmeaza masa de pranz, somnul de frumusete, desertul de dupa somn, ca apoi sa iesim din nou in curte si…

incepe numaratoarea inversa pana cand o vad pe mami care paseste cu zambetul pe buze si bratele larg deschise in incinta gradinitei ca sa ne imbratiseze, la pachet, doi in unu, cu multa dragoste.

prezenta 100%

patru saptamani de gradi si nici o zi lipsita.

in ciuda tuturor miturilor pe care le-am tot auzit de la alti prieteni de ai mei si de la mamicile lor cum ca primul an de gradi se sta mai mult pe acasa din cauza micilor sau marilor probleme de sanatate, eu am reusit sa ma mentin pana acum in forma maxima si sa nu dau sansa nici unui agent patogen sa ma opreasca din drumul pe care tocmai am incepu sa-l batatoresc.

poate o fi din cauza ca m-a pus Anais de anul trecut in contact direct cu tot ce misca prin gradi si m-a imunizat din fasa. poate o fi din cauza faptului ca mami nu prea da pe chestiile astea cu sterilizat, dezinfectat, spalat in exces si tinut in bol de sticla. poate ca sunt eu pur si simplu un exemplar puternic al acestei specii.

nu stiu exact, motivele pot fi multiple dar ideea este ca sunt top fit si am reusit sa primesc in fiecare luni bilet verde la controlul medical si sa nu lipsesc nici macar o zi de la gradi din cauze medicale.

am bifat si excursii

doua la numar.

prima la Herneacova care trebuia sa dureze doar pana la ora pranzului, dar s-a dovedit ca ne-a mers atat de bine la aer de padure in cautarea toamnei si a roadelor ei, incat s-a luat hotararea sa lungim aceasta frumoasa expeditie pana pe la orele dupa amiezii. iar cea de-a doua iesire in aer liber a fost o mini excursie la gradina zoologica din Timisoara unde am putut observa diferite animale domestice si salbatice.

si de incheiere va spun doar ca totul este bine si mult mai usor atunci cand ai o surioara mai mare  mereu in preajma, un exemplu demn de urmat si un loc plin de caldura, afectiune si daruire cum este Montessori Haus unde am privilegiul sa ma simt mereu ca si acasa…

http://www.montessorihaus.ro/montessori/gallery_septembrie-maci.htm

live stream…

dupa ce Puky (bicicleta fara pedale) a fost insotitorul meu timp de un an si mai bine, astazi este ziua cand am hotarat sa o trimit in pensie.

bicicleta mare, cea cu pedale ii va lua locul.

pe ea o cunoasteti deja de mai multa vreme, face parte din efectivul “mobil” de cand am implinit 3 anisori.

la inceput ne-am placut apoi ne-am masurat, ne-am comparat si am concluzionat ca nu suntem inca prietene prea bune. trebuia sa mai cresc putin.

au mai trecut de atunci cateva luni si s-au mai asezat cateva straturi de praf pe bici a mea draga pana sa doresc sa o scot din nou la lumina si sa incerc sa leg o noua prietenie pe viata.

pe atunci o pornisem cu mult efort mai intai pe terasa apoi pe strazile pitoresti din satele vecine, evident ajutata fiind si de niste auxiliare gen roti ajutatoare. am functionat asa o vreme pe diferite trasee, am facut drumuri mai lungi si mai scurte dar cumva nu simteam libertatea pe care o doream de la acest vehicul cu roti, motiv pentru care Puky (the one and only) si-a reintrat in drepturi.

astazi insa am simtit o dorinta uriasa de a-l face pe tati sa fie mandru nevoie mare de mine si sa ma aprecieze asa cu toata inima lui uriasa. vroiam sa ma imbratiseze si sa ma laude la toti oamenii de pe lumea asta.

si uite asa un alt Puky, de data aceasta albastru, cu pedale dar fara roti ajutatoare, al prietenului meu FAbi,  m-a imbiat sa dau toate temerile deoparte si sa o iau la picior, trecand in doar 5 minute la o noua etapa, cea a biciclistilor profesionisti de trei ani si jumatate.

am primit cu bratele deschise toate aplauzele si magulirile alor mei.

dar mai mult decat asta sunt fericita de ceea ce am reusit sa fac astazi pentru mine. a fost asa un pas mic de tot pentru omenire dar poate cel mai mare si mai important pentru mine. este pentru prima data de multa vreme incoace cand ma simt mare, si imi place asta.

iar pentru a nu uita cele invatate la orele diminetii, am gonit-o la omi sa mananc un pranz copios ca sa capat si mai multa putere dupa care pe locuri fiti gata…

START.

de data aceasta cu bicicleta proprietate personala roz bonbon fara roti ajutatoare.

plimbarea a fost un mare succes iar de aici inainte cuvantul cheie va fi “pedalez”.

mult. mult. mult. cat mai mult…

P.S. iar tu draga Puky odihneste-te in garaj pana ce Egon va mai creste putin. apoi insoteste-l si pe el pe taramuri indepartate si colorate si arata-i lumea asa cum doar cu tine se poate vedea.